Prezentare:

Ce este exact muzica clasica? În general, se foloseste cuvântul “clasic” pentru a descrie muzica(Arta care exprima, într-o modalitate specifica, directa, cu ajutorul sunetelor, sentimente, stari si atitudini psihice. Ca si celelalte arte, reflecta realitatea prin imagini artistice. Specificul imaginii muzicale îl constituie desfasurarea ei prin melodie, armonie si ritm.) care nu este nici “jazz”, nici “pop”, nici “rock”, nici muzica folclorica, aceasta pur si simplu pentru ca s-ar parea ca nu exista nici un alt cuvânt care sa o descrie mai bine

Genuri ale muzicii clasice:

Muzica orchestrala

Pentru a întelege pe deplin ceea ce reprezinta muzica orchestrala trebuie sa întelegem ce reprezinta orchestratia.Orchestratia este stiinta combinarii instrumentelor unei orchestre, reprezentând îndemânarea prin care un compozitor ajunge sa-si defineasca ideile muzicale astfel încât aceste idei sa poata fi interpretate de o orchestra, alcatuita din 7, 17 sau 70 – sau 107 persoane (aceasta fiind componenta unei mari orchestre simfonice).

Simfonia

Lucrarea ciclica pentru orchestra, de regula are patru parti (miscari) poarta denumirea de simfonie. Etimologia sa greaca (symfonia “acordare de voci”) trimite la notiunile de simultaneitate si egalitate sonora. Principiile de forma au fost stabilite de Haydn “parintele simfoniei clasice”.Cele patru parti sunt:

         • Prima parte, forma de sonata (modalitate de constructie muzicala pe baza a trei sectiuni: expozitie, dezvoltare, repriza; constând din enuntarea (expozitia) a doua teme diferite, contrastante, angranarea lor într-un proces dialectic specific de confruntare a potentelor lor expresive (dezvoltarea), dupa care urmeaza readucerea ca într-o sinteza, a temelor din prima sectiune (repriza) si uneori o sectiune concluziva (coda)). “Nici un alt gen nu apare muzicienilor într-un mod atât de accesibil si în acelasi timp exigent, mai ales dupa influenta lui Beethoven. Maestru al noului limbaj pianistic.”

         • Liedul (cuvânt de origine germana, cântec, compozitie vocala cu acompaniament instrumental (de obicei la pian)), a doua parte, sau tema cu variatiuni. Desi Haydn si Mozart au practicat ocazional noul gen, Beethoven este primul care cultiva, dandu-I definitiv caracterul de piesa vocala acompaniata la pian. Maestrul incontestabil al genului ramâne totusi Franz Schubert, autor în acest domeniu a mai multor sute de capodopere. Partea pianistica constituie mai mult decât un acompaniament al melodiei. Pianul este deseori cel putin la fel de expresiv ca si vocea, purtator al inexprimabilului poemului. El este acela care sugereaza ambitia, decorul, tensiunile, iminenta dramei, fatalitatea, deznodamântul… Începând cu Mahler, orchestra va înlocui în mod obisnuit pianul.

         • A treia parte, menuet (dans vechi francez, în masura de ¾ ,tempo moderat). Menuetul complet autonom este destul de rar. Îl gasim în cadrul unei suite (Bach), al unei sonate sau al unei simfonii (Haydn, Beethoven, Mozart…); în acest domeniu, exemplele sunt la drept vorbind nenumarate.

         • Sonata, rondo (forma muzicala derivata dintr-un vechi cântec si dans în cerc francez, caracterizat prin alternarea refrenului cu diferite cuplete (sectiuni care nu se repeta)) sau tema cu variatiuni reprezinta a patra parte,. Se va impune ca forma foarte importanta ce organizeaza în special ultimile miscari ale simfoniilor si sonatelor dupa principiul alternarii aceluiasi refren cu cuplete diferite. Totusi, diverse ansambluri de rondo-uri deosebit de reusite, în special ale lui Mozart sau Chopin, înscriu în mod evident rondo-ul printre genurile muzicale. Miscarea sa este rapida iar expresia stralucitoare; numarul de cuplete nu este supus nici unei constângeri. În sfârsit compozitorii pot alege orice instrument, cel mai adesea fiind preferat pianul (la doua sau patru mâini).

Poemul simfonic:

Muzica cu program(muzica instrumentala a carei structura este determinata prin date extramuzicale inspirate din natura, literatura si arte plastice) are ca gen principal poemul simfonic. Acesta a fost introdus în muzica de Frantz Liszt care a definit aceasta lucrare orchestrala ca fiind construita dintr-o singura miscare, în forma de sonata, lied, rondo sau forma libera.

Uvertura:

Uvertura – piesa orchestrala ce se cânta înaintea unei reprezentatii de teatru muzical. Pentru a “deschide” drama, trebuia sugerata o ambianta propice ascultarii atente a partiturii. În secolele al XVII-lea si al XVIII-lea materialul muzical este aproape independent de acela dezvoltat în corpul lucrarii (aproape întotdeauna o opera sau un oratoriu). În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, în special la Mozart, uvertura se integreaza actiunii dramatice, din care cânta anumite teme si careia îi caracterizeaza climatul sonor. Începând cu Beethoven autor al 11 uverturi, dintre care 4 numai pentru “Fidelio” (nici una nereusind, de altfel, sa-l satisfaca pe deplin), uvertura îsi descopera o reala autonomie si devine un gen practicat în mod obisnuit de compozitorii romantici.” Este formata dintr-o singura parte, profilata ca un gen de muzica programatica.

Concertul:

Din latinescul “concertare”- “a lupta”, concertul poate fi definit ca principiu muzical de autonomie în unitate; în drama muzicala se singularizeaza una sau mai multe parti dar, în însasi varietatea lor, toate elementele tind spre unitatea generala a bucatii. A evoluat din diferite forme de lucrari folosind un singur instrument de-a lungul perioadei Baroc si la sfârsitul secolului al XVIII-lea desemna o lucrare formata permanet din trei miscari (repede-încet-repede). Compozitie muzicala pentru unul sau mai multi solisti (interpret al unei lucrari scrise pentru o singura voce), acompaniati de orchestra, sau pentru orchestra, creând posibilitatea instrumentistilor de a-si demonstra virtuozitatea în calitate de solisti.Concertul instrumental este o lucrare compusa pentru instrument solist si orchestra, care se structureaza pe principiul a trei parti: allegro, andante, allegro.

Suita:

Cuvânt de origine franceza (suite), suita, ca gen muzical, reprezinta o “succesiune, urmare”, alcatuita din mai multe miscari contrastante ca expresie, reprezentând primul gen muzical, în sens de ciclu, pe care îl cunoaste istoria muzicii. Nici un termen nu poate desemna mai bine genul muzical la care se raporteaza. Suita consta într-o succesiune de miscari de dans. Termenul necesita o precizare: dansul muzical nu trebuie sa fie neaparat tradus coregrafic. În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, suita dispare înlocuita de genurile de divertisment: casatiune, serenada. În secolul al XX-lea, au încercat sa o readuca la viata mai multi compozitori importanti: Debussy, Prokofiev.

Muzica de camera:

Muzica de camera definea initial muzica laica spre deosebire de cea religioasa. În zilele noastre muzica de camera defineste muzica interpretata de formatii instrumentale sau vocale restrânse. Forma de baza este o lucrare pentru instrumente solo cu acompaniament la clape. Exista nenumarate miniaturi de acest tip, in special pentru flaut, oboi, vioara, violoncel si clarinet, având de obicei denumiri descriptive. Se pot defini si alte lucrari de muzica de camera reprezentând structuri multiple cum ar fi: trio de corzi (vioara, viola, violoncel), trio de pian (pian, vioara, violoncel), cvartet de corzi ( 2 viori, viola, violoncel), cvartet de pian (pian, vioara, viola, violoncel), etc.

Muzica vocala:

Muzica vocala reprezinta muzica destinata vocilor soliste, cu sau fara acompaniament (de obicei la pian), este cea mai veche forma muzicala, pentru ca cel mai vechi “instrument” este vocea umana. Pentru oricine doreste sa traseze o istorie stilistica a muzicii nu trebuie decât sa examineze muzica vocala, pentru ca orice compozitor demn de numele sau a scris ceva care sa implice vocea umana. În forma ei cea mai simpla, muzica vocala este formata dintr-o singura linie monodica. Aceasta linie monodica defineste originea muzicii corale, fara acompaniament. Pe parcursul istoriei muzicale din ce în ce mai multe parti independente sunt adaugate gradual, limbajul muzical si structura devinind din ce în ce mai complexa. Pâna la începutul secolului XX, cea mai mare parte a lucrarilor corale cu sau fara acompaniament au avut o baza religioasa (exista si numeroase exceptii).

Opera:

Acesta categorie muzicala definita pentru prima data în Italia, la începutul barocului (dupa 1600), desi variatiunile pe aceasta tema au fost multe si variate,liniile principale au ramas în mod remarcabil nemodificate. Opera reprezinta o lucrare dramatico-muzicala, al carei text este în întregime cântat. Opera începe cu o uvertura sau preludiu care prezinta cadrul lucrarii si chiar o parte din cele mai importante teme care vor fi dezvoltate ulterior. Sub acompaniament orchestral interpretii îmbina arta scenica cu cea vocala, corurile si baletul completeaza uneori partitura, actiunea este împartita în acte si scene.

În cadrul acestora principalele mijloace de exprimare sunt:

         • aria solo, duet-ul, trio-ul
         • corurile pentru a permite unui grup mai mare sa se alature sau sa comenteze asupra actiunii
         • recitativele care se aseamana cu conversatia cântata, unde actiunea de obicei se desfasoara într-un ritm mai alert înainte ca urmatoarea bucata sa permita o contemplare mai aprofundata asupra lantului de evenimente